Pensia de jurnalist

Citeam pe un site un comentariu care ii plingea pe ziaristi. Si pe buna dreptate.
Care dintre patronii de presa se gindesc la pensii? Nu la ale lor, ci la remuneratiile ulterioare ale angajatilor? Adica taiem si spinzuram pe cine putem acum si apoi...Dumnezeu cu mila. Scapa cine poate sau traieste cine poate.
Zicase ca meseria de jurnalist nu e pentru toata viata. Dar cei 5 - 10 - 25 de ani petrecuti intr-un ziar sau la un canal TV chiar nu conteaza? Pe acest drum te apuci de facut copii si alte nazbitii, credite adica. Cum se acopera aceste investitii? Care e destinul celui care se apuca de toate astea?
Ce-i zici copilului in citiva ani ? ca domnul X nu a vrut sa-mi faca contract de munca sau ca am muncit pe cica nica la el la ziar? NU prea cred.
Este clar ca traim o lume cruda fara a ne uita prea mult la celalalt. Insa este oarecum de neconceput cum am putea trai cineva dupa presa. Prost, asta e clar. Pacat, ca e o meserie frumoasa.

Fac si eu ca altii. Discutia de mai sus trebuie tratata ca un pamflet. Nimic nu seamana cu realitatea, e doar o discutie. :))

Ironie

Desi as fi vrut sa incep spunind ca sunt un clasic in viata, nu am sa spun asta pentru ca deja aceasta sintagma cunoaste alte valente. Am sa spun ca sunt un conservator caruia ii plac elementele de noutate. Asadar:
In vremurile demult apuse se punea baza pe omenie, pe loialitate, pe incredere si alte asemenea calitati care iti formau tie personalitatea si imaginea in lume, dar erau si puncte de referinta pentru a intelege lumea si pentru a oferi o baza axiologica de plecare in orice demers.
Suspin atunci cind vad ca zilele acelor vremuri au trecut. Toate au fost inlocuinte (in cel mai bun caz) cu alte mari descoperiri ale acestui ev. Ironia, sarcasticul situatiei si persiflarea. Nu am sa le iau la puricat pe toate desi mi-as dori, insa evidenta faptului ca le detest e evidenta.
Toate aceste noi atribute ale cetateanului il individualizeaza in cel mai negru si aspru chip cu putinta. Il desparte de celalalt intr-un fel in care nu lasa loc de "buna ziua". Dar cui ii pasa, nu? Cui ii pasa din moment ce nimeni nu are nevoie de celalalt si poate trai (mai nou) relativ singur. Succesul este garantat totusi. Te ridici, arunci cu noroi, gunoi, cacat in celalalt si restul te respecta. Ai un punct de vedere. Ai un cacat. N-ai nimic. Esti un zero oleaca mai mult taiat intr-o parte. Nu te respecti, nu respecti, nu te raportezi la nimic axiomatic...Zici si tu. Si de obicei acesti oameni, in marirea orgoliului lor zic si a dracu de prost.
Amuzant e sa te si casatoresti in gindul asta. Amuzant e sa faci si copii. Un sarut ironic pe obrazul copilului.
Chestia e ca face bani. E noua moda. Ironic.

mi-e dor deja de vara

Nici bine nu am inceput munca si deja m-am saturat. Sunt plictisit. Monotonia faptelor diverse, insa aceleasi. Dar se pare ca ies bani din aceasta treaba. Ma rog.
Mi-e dor de diminetile in care puteam sa-mi lungesc somnul pina dupa voie...
Mi-e dor de apa si de libertate. Mi-e dor de serile in care alegeam bautura dupa cit de tare a fost soarele. Mi-e dor de pasiune (a). Mi-e dor de drumul cu masina si de conversatiile despre nimic.

Stiam ca se va termina repede, insa s-a terminat prea repede. Intotdeauna prea repede, de parca nici nu a fost.

Simtirea mi s-a ofilit
Visam sa mai vedem o data
Tot ceea ce-am simtit
Cind te-am vazut ca fata (acum, nu alta data)

Am revenit si te-am vazut
Am uitat insa iubirea
As vrea sa ne fi cunoscut
Cind iti simteam adinc privirea

Rid si pling deopotriva
Cred ca ma asteapta moartea
As vrea sa am alternativa
La lipsa din finta mea.

iubirea neimposibila

Sa luam cazul in care ai o iubita la 16 ani. Traiesti iubirea...mult si intens. Peste 5 ani esti cu alta fata, ca prima a plecat, murit, fugit...etc. O iubesti si pe a doua. La fel. Peste alti 5 ani la fel. Si te afli la o virsta in care ai avut sa zicem 3 femei. Pe care ai iubit-o? Pe prima sau pe alta? Teoretic vorbind. Pe toate? E posibil?
Amintirile pe care le ai cu o femeie dainuie sau sunt sterse? Dainuie. Cind te intilnesti cu o "ea" care e diferenta intre ce a fost si ce este in legatura cu ea? Pai practic nici una. E ca si cum te-ai despartit de ea acu o ora, ca nu ai mai vazut-o. Intensitatea e la fel daca nu a fost pierduta pe drum.
Deci cum e cu aceste femei din viata noastra? cine pe cine iubeste? este iubirea "aia" (jinduita in general) imposibila? sau e o forma a ne-imposibilitatii?

Post Scriptum incredibil

Eu sunt insurat, sa zic ca am scapat...

Hobby

Ce hobby dom'le? pina la urma ce mai inseamna acest hobby in perspectiva zilnica a lucrurilor "absolut necesare"?! Ma uit oarecum ingrozit in jurul meu si majoritatea lucrurilor sunt necesare, stringente, daca nu le faci...nu existi. Pai si acest hobby ce e? Sau ce a fost?
E ca in poveste. Cica era un timp in care aveai timp sa faci si altceva decit "stringentele" acestea. Pai stai un pic. Acu' ce e? S-au schimbat oamenii? S-au schimbat timpurile? conceptele...
Ma uit interzis la cite un film in care oamenii se mai duc la golf, bere cu prietenii...care golf, care prieteni? care tigaie...? Cred ca toate ar merita un AMIN si de la capat !
Macar pe timpul facultatii urmaream 4-5 filme pe zi si aveam oarece cunostinte in domeniu...

despre lacrimi

Hai sa vorbim despre lacrimi. Lacrimile au ca subiect comun - fie ca sunt de fericire, fie de suparare - o traire extrema. Teoria indeamna spre lacrimi. Fie ca e vorba de fericire, fie ca e vorba doar de o stare psihologica de defulare. Ei, in viata mea am vazut sute de oameni plingind. Oameni care traiau tragedia, care simteau in fiecare celula lovitura primita. Viata mea se reduce la nimic in acel moment. Sunt un simplu privitor al emotiilor ce se desfasoara in fata mea. Iti dai seama ca aceasta "capturare" a emotiilor e atit de penibila din punctul tau de vedere incit parca ai da si tu o lacrima de dragul gindului ca poti pleca fara sa ai TU acea problema. E foarte ciudat. Particip la inmormintari sec.
Am avut o inmormintare in familie. N-am dat o lacrima desi persoana imi era tare draga, tare draga. M-am consolat cu gindul ca va ajunge intr-un loc bun, cel pe care il merita. De ce nu am plins? Ma intreb si acum daca nu am plins din cauza "impietririi" mele. Pentru un om care se crede stapin pe sine si pe puterea sa e jenant. Dar se pare ca e din nou viata. Cea care te manifesta dupa o oarecare "aprioricitate". Ce se mai bucura "soarta" in momentul in care vedea de acum multi ani ca eu imi pun aceste intrebari despre lacrimi...
Bine, dicutia ar include si sfintii parinti cu lacrimile de fericire la care "jinduiam" in tinerete. Ei rahat! Cine te ia in seama cu asemenea lucruri azi? Lacrimile sunt doar starea pe care o privim.

De ce continua rutina?

Pentru ca alegem sa continuie. Ce puii mei sa fac daca in fiecare dimineata trebuie sa ma trezesc si sa plec spre munca? ce as mai putea discuta cu nevasta "de folos" daca situatia impune aceasta rutina? "In tinerete" visam momentul de "adult" moment in care voi face comentarii asupra starilor de fapt si in care-mi voi arata nelinistea asupra lucrurilor "firesti". Ei, da! Nimic. M-am cantonat in aceleasi probleme firesti precum orice muncitor de uzina. Imi pare rau? Nu prea. M-am schimbat? Cred.
Practic aceasta maturizare a senzorilor a dus la uitarea mea aia de tinar. Te vezi ca un las si un amator. Ciudat. Sper sa trec vreodata peste aceasta dihotomie si sa-mi impac eul de atunci cu cel de acum.
Revenind, de ce continua rutina? De sanchi. Ca asa e viata. Cumperi, vinzi, profit, copii, masina, mincare etc. Ce e aia - gindirea - de cind erai copil, tinar? O viata de geniu pustiu. Si totusi cum de nu reusesc sa ma impac cu mine din moment ce realizez ca situatia e oarecum transanta. Atunci nu era nimic, acum sunt pe drumul spre viata in relatie cu ceilalti. Cred ca mai am de lucrat la sine. Dar, zi si tu, cind (?) daca esti ocupat tot timpul cu rutina?...